Comunitate mare de romi, la Borăneşti!

                Şi tradiţionali, şi ro­manizaţi, toţi autentici. Au fost ursari, „ceaonari”, fierari, lău­tari, chiar robi, au făcut cărămidă şi au muncit la C.A.P. Acum sunt pensionari, cultivă pământul şi muncesc cu ziua, semn că vremea meseriaşilor tradiţionali este la apus.

               Maria Lungu este o ţigancă adevărată cu o poveste de via­ţă care întrece toate scenariile de film care s-au făcut până acum. Femeia de 78 de ani s-a născut într-o „ţigănie” din ju­deţul Prahova şi se trage dintr-o familie în care au fost practi­cate multe meserii. Tatăl a turnat ceaune, mama făcea chei de lacăte şi alte „fineţuri”, bunica a ghicit şi a descântat, bunicul a cioplit cruci din piatră şi a fost armurier, iar ea a făcut inele şi a turnat ceaune, cu soţul ei. La Borăneşti,  soţii Lungu – Maria şi Ion au turnat ceaune şi plecau în fiecare vară să le vândă la munte: „A fost o viaţă frumoasă la noi, când mer­geam cu căruţa. Toţi copiii mei cu mine în căruţă au dormit, sub coviltir, de te cruceai cum încăpeau ei cinci şi noi doi, şapte inşi la rând. Şi au fost toţi sănătoşi. Unul nu s-a îmbolnăvit de plămâni sau de altceva. Am umblat până la Bran, toată valea, cu căruţa cu coviltir.” Soţii Lungu s-au căsătorit de două ori. Odată la Biserică, creş­tineşte, cu lăutari, iar la bătrâneţe la starea civilă. Femeia nu are pensie pentru că toată viaţa a lucrat pe cont propriu, iar acum este ajutată de copii. Toţi au case în jurul ei şi au grijă să-i asigure mâncarea şi medicamentele. Bătrâna Maria mai are tiparul pentru ceaune şi băiatul ei ştie să toarne, însă cererea aproape că a dispărut. În continuare ea face mâncare la maşina cu plită din faţa casei şi lipeşte prispa cu pământ galben.

               Constantin Vasile s-a născut odată cu colectivizarea şi se mân­dreşte cu tradiţiile părinţilor săi. „Ce făcea tăticul am învăţat şi eu. Cresc păsări, animale, cultiv ceapă şi usturoi, merg cu ele la piaţă. Ne ţinem de muncă şi mai facem şi câte o cântare, că tăticul a cântat cu gura cântece bătrâneşti.” Amintirea idilică a bărbatului de azi este consistent completată de mama lui, Georgeta. Bătrâna de 87 de ani se trage din neam de ursari. Prin 1947 au plecat din Brăila şi s-au stabilit în Borăneşti de frica unor ţigani care furau şi dădeau toată vina pe ei. A venit cu părinţii, cu bărbatul, cu socrii şi cu ursul, au muncit la boier şi au făcut în Ialomiţa „un cuibuşor de casă”. „Toată strada asta e cu brăileni din 3 taţi şi 3 surori: Riţa, Manda şi Chira. Din trei femei s-a făcut o stradă cu brăileni”. Regimul comunist le-a ridicat urşii şi le-a dat câte 1,5 hectare de pământ pentru fiecare urs confiscat. „Plecam câte o lună la Galaţi, Botoşani, Iaşi, da’ pe unde nu umblam cu ursul! Ne primea lumea de drag şi ne dădea bani, mălai, făină şi veneam încărcaţi acasă cu de toate. A fost o viaţă tare frumoasă. Iarna îi făceam un culcuş în şira cu paie şi numai eu mergeam să-i dau să mănânce. Îi ziceam: Marcele, vezi poto­lime! Stai cuminte, şi îi dădeam apă, mâncare, iar el mormăia ca să-l mângâi. Îi luam de mici de la munte şi le dădeam lapte cu biberonul. Când a venit vremea să-i ia, ţiganii au mers la stăpânire şi au întrebat: Noi cu ce ne creştem copiii? Ce să le dăm să mănânce? Şi le-a dat pământ.”

                  Bătrânul Stan Nicolae s-a născut în 1944 la Eliza – Stoieneşti şi a fost crescut în Borăneşti de o familie care nu avea copii. L-a luat pe el şi două fete, una româncă şi una de la munte. Părinţii adoptivi au fost slugi la boierul Costescu. „Era un om mărunţel şi gras. Bătea lumea de rupea. Dacă întârziau două minute îi aştepta la poartă şi îi lua cu ciomagul pe spate. Avea câmpia asta toată a lui şi o punea cu porumb, cu floare, cu grâu, in şi cânepă. Am adunat şi eu, că am muncit de la 10 ani la plug, la prăşitoare, la boroană, duceam calul de căpăstru, mă călca pe picioare. Avea şi multă vie, iar slugile lucrau zi lumină. Pe mâncare munceau, că aveau copii mici şi se împru­mutau la boier făină, mălai, brânză şi rămâneau datori din an în an. Bani nu le dădea niciodată.” Părinţii naturali ai bătrânului au fost luaţi şi au murit la Bug. Când s-a făcut mare, fraţii lui au vrut să-l ia acasă, în comuna natală, dar nu a vrut. „Eu am rămas aici, lângă cine m-a cres­cut. Fetele s-au măritat şi eu i-am îngrijit la bătrâneţe, cum şi ei au avut grijă de mine. Erau din familie de ursari, dar nu au avut urs. Că cine avea urs făcea bani atunci, era boier. Ei au muncit şi aşa am făcut şi eu, că până nu alergi, nu trăieşti.” Bătrânul a muncit 36 de ani la ICRA Bucureşti. „Zi de zi mer­geam cu autobuzul şi aprovizionam tot oraşul. A fost bine că aveam de lucru. Dar acum am 600 de lei pensie. Ce să fac mai întâi cu ei? Plătesc lumina şi încarc o butelie. Restul se duce fără să ştii pe ce.” În curte cu bătrânul locuiesc băiatul şi nepotul, cu familiile. Va­lentin Stan a lucrat şi el cu tatăl la Bucureşti şi are o admiraţie şi un respect nedisimulate faţă de bătrân. „Cine mai e ca tatăl meu? Tăticul meu a fost un om, pâinea lui Dumnezeu. Corect şi la locul lui. Şi aşa sunt şi eu, acelaşi patent. Ei trăiesc din negustorie cu ceapă verde pe care o aduc de la ferme din Galaţi, o curăţă şi o fac legături la clacă, iar apoi o duc în pieţele din Bucureşti. Cât o să mai meargă. Au un copil şi deocamdată nu mai vor alţii, pentru că veniturile sunt incerte. Mai târziu, cum o vrea bunul Dumnezeu…Dar ne descurcăm din ce în ce mai greu pentru că nu mai avem voie să mergem la piaţă cu marfă fără să plătim la stat mai mult decât câştigăm noi. Ne-a pus o barieră şi gata. Acum stăm.

                  În noul context economic, câteva  dintre meseriile tradiţionale  au sanse bune  de revigorare, cel putin pe termen mediu. Dar în foarte multe cazuri, populaţia rromilor  şi-a pierdut priceperile necesare. În plus activităţile  aflate în decalaj faţă de sistemul modern de producţie contribuie  la accentuarea procesului de marginalizare a rromilor. Meseriile traditionale prezinta si un alt risc, care derivă din caracterul  lor închis. Într-adevar, într-o societate  modernă, în care acest tip de activităţi se află în declin, oamenii ar trebui să aibă posibilitatea  reconversiei profesionale. Dar o astfel de mobilitate presupune  un anumit nivel de educaţie  şi stăpânirea bazelor  tehnicii moderne. Or, pregătirea romilor  pentru meseriile tradiţionale  are loc în mediul familial, neimplicând trecerea prin şcoală, nici însuşirea cunoştinţelor tehnice sau ştiinţifice care reprezintă fundamentele sistemului modern de producţie. În acest sens, mesteşugurile  tradiţionale ale romilor sunt victimele propriului  lor caracter  închis şi al dificultăţii  de a se adapta  tehnicilor şi structurilor moderne şi al faptului că populaţia de romi păstrează încă un model familial de tip tradiţional, căsătoria survenind la vârste fragede, în general sub 15-18  ani (o explicaţie importantă este dată de norma virginităţii, foarte importantă în comunitate), iar vârsta la prima naştere este tot sub 15-18 de ani, pe fondul unei fertilităţi peste media naţională. Odată căsătoriţi, copiii îşi pot aduce contribuţia în familie, preluând responsabilităţile domestice, iar multe fete rome ajung să trăiască în familii numeroase afectate de sărăcie şi purtând grija gospodăriei şi a unui număr sporit de copii.

              Meseriile tradiţionale ale romilor  sunt strans legate de negoţ. În ciuda tuturor neajunsurilor, unii nu au ezitat să-şi reia ocupaţiile  de acest tip, încurajaţi fiind şi de un sistem economic care reabilitează  activităţile comerciale. Mai peste tot s-au inviorat activitatile de recuperare de materiale: comertul cu lucruri de ocazie, colectarea de fier vechi, de haine vechi, de sticle goale …..Se reia cu succes  culesul plantelor medicinale, al fructelor de pădure, al ciupercilor, al urzicilor. Odata cu liberarizarea economiei  si cu dezvoltarea economiei  de piata, numerosi romi au evoluat rapid  spre activitati comerciale la scară mică. Ei ofera bunuri  si servicii care nu se gasesc  in magazinele de stat.

             Ceapa (şi alte legume) reprezintă o oportunitate de venit pentru locuitorii comunei Borăneşti. Mai mulţi tineri cumpără en gross ceapă verde din judeţul Galaţi, apoi fac clacă pentru curăţat cu vecinii şi o distribuie în pieţele din Bucureşti. Mica afacere a intermediarilor este ameninţată însă de noile reglementări în domeniu. Familiile care au loc de grădină preferă să cultive şi să desfacă singure marfa, în Rahova… Această oportunitate de câştig este pe cale de dispariţie, însă. Localnicii spun că, după noile reguli, cel mai probabil se vor lipsi.Negustoria cu ceapă durează două, maxim 3 luni pe an.

           Majoritatea romilor trăiesc, aşadar, tranziţia  la marginea societăţii şţi adesea  la limita legalităţii. Nivelul de trai  al celor mai mulţi dintre ei  a continuat să scadă dramatic, distanţându-i astfel  tot mai sensibil  de restul populaţiei. Chiar dacă există o nouă patură de proaspăt îmbogaţiţi, precum şi un însemnat  numar de romi de condiţie medie, numărul  celor sărmani şi flamânzi rămâne covârşitor.